Foaie groasă de PVC cu folie PE pe o singură față

Istoria PVC-ului:

Clorura de polivinil a fost descoperită încă din 1835 de americanul V. Reno, când lumina soarelui a iradiat clorură de vinil pentru a genera un solid alb, adică clor rapid Zene. PVC-ul a fost descoperit de două ori în secolul al XIX-lea, o dată de Henri Victor Regnault în 1835 și o dată de Eugen Baumann în 1872. În ambele ocazii, polimerul a apărut ca un solid alb într-un pahar de clorură de vinil plasat la lumina soarelui. La începutul secolului al XX-lea, chimistul rus Ivan Ostromislensky și chimistul german Griesheim-Elektron Fritz Klatte au încercat simultan să folosească PVC-ul în scopuri comerciale, dar dificultatea a fost cum să proceseze acest polimer dur, uneori fragil. În 1912, germanul Fritz Klatte a sintetizat PVC-ul și a solicitat un brevet în Germania, dar niciun produs adecvat nu a putut fi dezvoltat înainte de expirarea brevetului.

În 1926, Waldo Semon de la BF Goodrich Company a sintetizat PVC-ul și a solicitat un brevet în Statele Unite. Waldo Semon și compania BF Goodrich au dezvoltat o metodă de plastificare a PVC-ului prin adăugarea diverșilor aditivi în 1926, făcându-l un material mai flexibil și mai ușor de prelucrat și au găsit în curând o gamă largă de aplicații comerciale. În 1914, s-a constatat că utilizarea peroxizilor organici poate accelera polimerizarea clorurii de vinil. În 1931, compania germană a adoptat metoda de polimerizare în emulsie pentru a realiza producția industrială de clorură de polivinil. În 1933, WL Simon a propus să folosească solvent cu punct de fierbere ridicat și fosfat de tricrezil pentru a încălzi și amesteca cu PVC, care poate fi procesat în produse moi din clorură de polivinil, ceea ce a făcut o adevărată descoperire în aplicarea practică a PVC-ului. Compania britanică Bonemen Chemical Industry Company, American Union Carbide Company și Goodrich Chemical Company au dezvoltat aproape în același timp polimerizarea în suspensie a clorurii de vinil și aplicarea de prelucrare a PVC-ului în 1936. Pentru a simplifica procesul de producție și a reduce consumul de energie, Compania franceză Saint-Gobain a dezvoltat metoda de polimerizare în vrac în 1956. În 1983, consumul total mondial a fost de aproximativ 11,1 Mt, iar capacitatea totală de producție a fost de aproximativ 17:6 Mt; a fost a doua cea mai mare varietate de plastic după producția de polietilenă, reprezentând aproximativ 15% din producția totală de plastic. Unitatea de producție PVC auto-proiectată a Chinei a fost pusă în producție de probă în uzina chimică Liaoning Jinxi în 1956. Unitatea de 3kt a fost industrializată oficial în 1958, iar producția în 1984 a fost de 530,9 kt.

PVC-ul a fost industrializat la începutul anilor 1930. Din anii 1930, pentru o lungă perioadă de timp, producția de policloretilenă s-a clasat întotdeauna pe primul loc în materialele plastice din lume. La sfârșitul anilor 1960, polietilena a înlocuit PVC-ul. În prezent, deși plasticele PVC au retrogradat pe locul doi, producția reprezintă încă mai mult de un sfert din producția totală de plastic. Înainte de anii 1960, producția de clorură de vinil monomerică se baza practic pe acetilenă cu carbură de calciu, deoarece producția de carbură de calciu necesită multă energie electrică și cocs, iar costul este ridicat. După industrializarea oxiclorării etilenei pentru a produce clorură de vinil la începutul anilor 1960, țările au apelat la petrol mai ieftin ca materie primă. În plus, deoarece o mare parte din materia primă PVC (aproximativ 57 la sută în greutate) este gazul de clor, un produs secundar inevitabil al industriei de producere a alcalinei, acesta este nu numai bogat în surse de materii prime, ci și unul dintre produsele importante pentru dezvoltarea industriei clor-alcaline și echilibrul clorului gazos. Prin urmare, deși proporția de clorură de polivinil din materiale plastice a scăzut, aceasta menține totuși o rată de creștere ridicată.

Produsele din plastic cu clorură de polivinil sunt utilizate pe scară largă, dar la mijlocul-1970s-a recunoscut că clorura de vinil monomer (VCM) rămasă în rășina și produsele din clorură de polivinil este un cancerigen grav, care va afecta, fără îndoială, clorura de polivinil la un anumită măsură. Dezvoltarea cloro-zenelor. Cu toate acestea, oamenii au redus cu succes VCM rezidual prin intermediul automobilelor, astfel încât conținutul de VCM în rășina de clorură de polivinil va fi mai mic de 10 ppm, ceea ce îndeplinește cerințele rășinii sanitare și extinde domeniul de aplicare al clorurii de polivinil. Poate chiar face ca conținutul de VCM din rășină să fie mai mic de 5 ppm, iar VCM rezidual după procesare este foarte mic. Este practic inofensiv pentru corpul uman și poate fi folosit ca ambalaj pentru alimente și medicamente și pentru joacă pentru copii.